Simt câteodată o imensă greutate apăsându`mă, încât mă dor tâmplele şi tremur de`atâta încordare.Fără să vreau, mi se umezesc ochii şi`apoi mă înfurii, fiindcă n`am reuşit să mă stăpânesc… Pe unde este, spicul se coace legănându`se`n mângâiere, dar e încă fraged, astfel că verdele se îngână cu un galben palid - o şoaptă; rămâne o culoare nedefinită, însă odată cu răsăritul, capătă străluciri de smarald; nuanţele aproape dure ameţesc ochiul, şi`i răcoare… bate vântul… talazuri de grâne muşcă cerul...Nu poţi vedea toate astea decât îngenunchind a rugă, simţind pe umeri atingerea aspră… mireasma crudă… pe buze gustul ierbii… în palme bulgări reverii sfărămicioşi.După o aşa dimineaţă, acum ceva timp, o zi intreagă n`am mai fost bună de nimic.Dar nu asta a fost principala cauză, ci un amănunt care m`a răscolit peste măsură, mi`a biciuit cugetul şi m`a lăsat cu un năprasnic dor de ducă... Acul negru şi subţire e trecut de şapte raze.Conştientizez că încep să mă trezesc încet…încet...e o linişte dulce….întreruptă între clipe doar de bătaia inimii mele.E tot ce aud…şi tot ce vreau să simt acum.Visasem…în sfârşit după mult timp în care subconştientul meu a fost în comă.Poate că merit şi eu măcar un vis pe lună…Se făcea că eram în ştrand, pe banca din spatele skate-parcului…doar eu şi El…oricum, pe banca aceea nu e loc de trei.Şi stăteam doar…ne mai aruncam din când în când priviri profunde şi sclipitoare.În jurul nostru totul era verde.Aproape de noi două raţe ciupeau din iarba proaspăt încolţită.Am sters talpa pantofului de iarbă şi stropi de rouă rece au sărit voioşi, mi’au spus “Bună dimineaţa, lună!” şi s-au risipit în pământul moale.În faţa noastră..lacul.Un lac mare cu o pânză de soare ce’l acoperea, ca să’l ferească parcă, de ţânţarii însetaţi.Soarele ne făcea şi nouă cu mâna.Am simţit pe obrazul drept atingerea razelor calde.Mă simţeam bine.Atât de bine încât, nu ştiu cum am făcut, dar timpul se oprise.Toate zumzetele de copii ieşiţi la plimbare înainte de masa de prânz, toate vocile bătrâneilor care discutau înflăcăraţi evenimente politice, toate mişcările…toate au pierit.Auzeam doar ciripit de păsărele vioaie, clipocit de apă şi …respiraţia Lui…La un moment dat mi-am lăsat capul pe umărul lui şi l-am atins uşor pe mijlocul frunţii cu degetul, m'am oprit puţin între sprâncenele groase şi frumos arcuite, după aceea am coborât lent pe nas…i-am atins buzele moi şi subţiri, ce au colţuri îndoite… desenate, parcă cu un vârf de pană, de o tânără îndrăgostită.A zâmbit...a zâmbit frumos.Avea privirea aceea de copil fericit căruia i se oferise un balon multicolor.M-am apropiat uşor de chipul lui…mă apropiam din ce în ce mai mult…dar s’a luminat de ziuă şi am uitat şi visul… Se spune că dragostea nu ţine mai mult de trei…zile…luni…sau ani, nu mai ştiu sigur.Însă de un singur lucru sunt sigură.La mine sentimentul acesta, pe care cred că orice om l-a trăit cel puţin o dată în viaţa lui, se accentuează…prinde contururi de tuş roşu desenate parcă apăsat, cu dorinţa arzătoare de a nu dispărea niciodată.Suntem făcuţi din iubire şi pentru iubire.Iubirea e făcută pentru noi.Ni se potriveşte atât de bine…am dori ca întotdeauna să avem obraji coloraţi şi sclipirea aceea în ochi.Ne simţim bine.Ne simţim atât de sus...levităm parcă în nori şi uităm de lumea de jos, care acum e răsturnată şi a devenit cer.Începem să cântăm cu glas tare şi uşor tremurat, versuri de dragoste.Soarele dansează lângă tine...păsări zboară deasupra ta conturând inimioare…florile şi iarba s-au desprins de sol şi s-au pus sub tine, sub nori.Eşti atât de fericit!Îţi spui în gând ”Stop the tempo!” şi Universul te ascultă...opreşte timpul…dar doar cât să’ţi pui o dorinţă… “Lumea ta să fie cerul...cerul tău să fie oraşul...stai în cap!”
C.G.
1 Mai 2009 ~ 07:59
:))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu