condamnat la prietenie...

Ne naştem întrebând, trăim şi murim tot aşa... Încercăm să găsim răspunsuri, unii pătrund – deşi niciodată până la capăt; alţii deloc, dar în toţi e sublimă căutarea.Încercând, reuşind uneori, simţim că “nu putem muri pentru totdeauna” şi asta ne dă un sentiment unic, înălţător, fără hotare – sentimentul vieţii.Vă întrebaţi, poate, de ce titlul acesta: „Condamnat la prietenie”. Ei bine, am să-l citez pe genialul Nichita Stănescu, care spunea: „Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca şi condamnarea la naştere”. Am să încerc să înţeleg vorbele acestea şi cuvântul „prietenie”, deşi nu pe deplin, neavând destul de multe experienţe care să-mi permită să aprofundez.Tot marele Nichita Stănescu spunea că a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger. Omul se naşte cu dorinţa de a avea pe cineva alături, care să-l asculte. E o dorinţă firească. Nu poate trăi singur. Niciodată nu poate sta singur, mai mult de câteva zile, să spunem poate şi luni, însă după aceea, pur şi simplu înnebuneşte. Singurătatea Îi aparţine doar lui Dumnezeu, pentru că El este capabil să suporte această povară. Când l-a creat pe Adam, Dumnezeu a văzut cât îi este de greu singur şi din coasta lui i-a dăruit-o pe Eva. Omul, prin natura lui, are nevoie de cineva care, şi în acelaşi timp căruia, să-i dăruiască o parte din el, din timpul şi din viaţa lui. Omul are nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l facă să se simtă ca şi cum s-ar afla la o tribună, în faţa unui juriu. Are nevoie de cineva care să-i amintească de faptul că are şi puncte forte; să-i spună adevărul atunci când asta îl ajută şi să nu profite de el. Să facă tot ce e nevoie ca să-l protejeze. Omul are nevoie de cineva care să-i arate, prin comportament, ton şi zâmbet, că e important să se simtă în siguranţă, confortabil, în largul său. Sufletul omului are nevoie de cineva care să-i vindece rănile. Are nevoie de mici surprize plăcute, de cuvinte care trezesc tot ce e mai bun în el. Dar simte nevoia şi de a plânge. Şi atunci trebuie lăsat să plângă. Omul are nevoie de dragoste adevărată. Şi cine poate să-i ofere dragoste adevarată, dacă nu tot un om, un prieten adevărat?Sintagma „prieten adevărat” stă în strânsă legătură cu minunatul cuvânt „iubire”. Iubirea necondiţionată este prima lege divină pe care omul trebuie s-o respecte, pentru a fi în armonie cu el însuşi, şi implicit cu ceilalţi oameni. Mulţi cred că nu există prieteni adevăraţi. Însă venirea lui Iisus pe Pămant şi jertfirea vieţii Lui pentru păcatelele oamenilor sunt dovezi incontestabile de iubire şi de adevărată prietenie. Nu pot să ştiu sigur dacă un om, în viaţa lui, are parte de mai mulţi prieteni adevăraţi, însă cert îmi este că omul, pe Pămant, are cel puţin trei prieteni adevăraţi: pe Iisus, pe cel pe care Iisus l-a pregătit ca să-i fie alături întru convieţuire şi iubire eternă, şi pe el însuşi.Antoine de Saint Exupery spunea: “Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Şi cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”.De aici vine întrebarea: „Unde îmi pot găsi prietenul adevărat?”Mulţi, văzând că acest prieten adevărat şi mult aşteptat nu apare, umblă din loc în loc şi îl cerşesc; cerşesc prietenia altor oameni, în care poate că nu văd vreun prieten, însă ei tot îl doresc, sperând că la un moment dat acela va deveni un prieten adevărat.Personal, cred că poate nu au aşteptat îndeajuns, şi astfel au pierdut şansa de a-l întâlni pe acel prieten adevărat, nefiind în locul şi momentul potrivit când acesta a sosit acolo. Dar li se poate oferi o a doua şansă şi atunci trebuie să intuiască, să-şi dea seama că va urma venirea prietenului adevărat; trebuie să facă în aşa fel încât, în acel moment, să nu mai umble după alţi prieteni, ci să rămână unde sunt, pentru că prietenul adevărat va veni. Prietenul adevărat nu se formează în timp. Când te uiţi la un om, vezi în el, metaforic vorbind, acel ceva care îţi spune că ai în faţa ta un prieten. Vezi în ochii lui o sclipire pe care o recunoşti ca nefiindu-ţi străină. Se spune că un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima. Se spune despre prietenii adevăraţi că sunt ca fraţii; două suflete ce se ating, fără să se confunde.Dar ce facem atunci când pierdem un prieten? Prietenii adevăraţi nu se pierd niciodată. Altfel, nu ar mai fi prieteni adevăraţi, pentru că nimic şi nimeni nu îl va putea înlocui pe un prieten, atunci când îl vei pierde. Cât despre prietenii mai puţin speciali ... aceştia vin şi pleacă din viaţa noastră precum trenurile în gară. Se pot întoarce, însă niciodată la fel. Pot dispărea pentru totdeauna din viaţa noastră, asta însemnând că s-au mutat în alte gări, sau le-a trecut vremea. Dar lucrurile acestea nu trebuie să ne întristeze. Dacă s-au întâmplat, asta a fost pentru că aşa a trebuit să se întâmple şi trebuie să le privim ca pe nişte experienţe care au rostul să ne facă mai buni ..."Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume!" Gabriel Garcia Marquez


C.G.

4 Mai 2009, noaptea